Pe multe hărți, sărăcia pare să alunece spre sud. De exemplu, orașul Napoli din sudul Italiei conține agitație, mâncare bună și o anumită poezie, dar e departe de prosperitatea nordicului Torino. Între statele Louisiana și Illinois sunt aproximativ 1,100 km pe axa sud-nord, iar pe ruta asta numărul americanilor care trăiesc sub limita sărăciei crește cu 10%.
Bucureștiul intră și el în această logică, iar un drum dinspre vilele din Pipera spre blocurile muncitorești din Berceni e lămuritor. Tăiat de bulevardul Unirii, fost Victoria Socialismului, orașul s-a dezvoltat inegal din punct de vedere economic, cultural ori ecologic.
Cum pot oamenii să-și recâștige orașele? Ce rol pot avea arta și arhitectura în acest demers? Parte a laboratorului urban Actopolis: The Art of Action dezvoltat de Goethe-Institut și Urbane Künste Ruhr, proiectul Bucharest South: Build Your Own City a coborât în jumătatea neglijată, dar la fel de vie a Capitalei și a încercat să răspundă la aceste întrebări. Pe lângă Capitala României, Actopolis a inclus proiecte din Belgrad, Zagreb, Sarajevo, Ankara / Mardin, Atena și Oberhausen.
În România, echipa de arhitecți, artiști și sociologi condusă de Ștefan Ghenciulescu, conf. univ. dr. la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” și redactor-șef al revistei Zeppelin, le-a propus „sudiștilor” să reimagineze bucata lor de oraș, din postura de primar.
Era în mai 2016. Într-un „birou” dotat regulamentar cu hartă și ceas de perete, însă mult mai deschis decât cele din instituții, așezați pe un scaun impozant, zeci de oameni au fost dotați cu ștampile și panglici tricolore din acelea de pus peste umăr. Oricine putea să se așeze la biroul instalat pe trotuar, în locuri intens circulate. Locuitorilor li s-a cerut să facă un buget local, să propună priorități, să ia decizii, să zică deci ce-ar vrea să se întâmple prin cartierul lor. Cetățenii începeau prin a lua totul în joacă, dar își intrau repede în rol, își amintește Ștefan Ghenciulescu. A fost surprinzător faptul că cei mai mulți propuneau soluții simple, de bun simț, ce contrastează cu megalomaniile primarilor adevărați. Pe baza „mandatelor”, Vlad Petri a făcut un documentar, „Primari pentru 10 minute”.
Totodată, Cosmina Goagea, Maria Alexandrescu și Marius Weber au creat o hartă a locurilor folosite de oamenii locului, dar puțin cunoscute de cei din afară, iar Mihai Duțescu a adunat povești din cartierele Sudului.
Săptămâna trecută am fost la Oberhausen, în Germania, pentru un simpozion Actopolis care a adunat concluziile celor șapte echipe și a pregătit o expoziție ce va circula între orașele participante.
Evenimentul va ajunge la București pe 6 aprilie, va ține până pe 26 aprilie și va fi găzduit de Institutul Goethe. Detaliile sunt incluse în comunicatul Institutului Goethe de la București. După ce, timp de un an și jumătate, Actopolis a săpat și a recreat identități pentru locuri cu probleme, acum e gata să le arate.
Am discutat cu Ștefan Ghenciulescu despre Bucharest South și despre descoperirile sale din timpul proiectului.
S9: De ce sudul Bucureștiului?
Ștefan Ghenciulescu: Actopolis își propune să vadă cum poți folosi arta urbană în alt mod decât a face busturi. Fiecare a venit cu altfel de propuneri. Pe noi ne-a interesat, pe de-o parte, să facem un portret al unei zone sărace și ascunse și, pe de altă parte, să vorbim cu oamenii de acolo și să le propunem un joc prin care ei să-și asume, fie și pentru foarte puțin timp, o poziție de autoritate. Sudul e un topos: din America până-n Italia, e mai sărac, dar și mai exotic. Pe noi ne-a frapat că sudul Bucureștiului urmărește această tendință. La noi, nordul este cel mai bogat și mai prosper, iar sudul e cel mai amărât. Dar de asta e mai ieftin și se întâmplă acolo tot felul de acțiuni foarte interesante și vii. Ne-am dorit să avem un exercițiu prin care să le propunem oamenilor să devină primari. Noi suntem obișnuiți să ne plângem, să fie cineva sus care să rezolve. Punându-i să fie primari și să-și asume o poziție de autoritate, trebuiau nu doar să se plângă și să ceară, ci să și hotărască, să-și asume responsabilitatea pentru un buget simbolic de 500 de lei, de exemplu. Trebuia să împartă la străzi, la școli, la spații verzi. Dacă dădeau într-o parte mult, scoteau din partea cealaltă și-și dădeau seama: „Aoleu, ce-am făcut..." Pe mine m-au frapat două lucruri: faptul că oamenii începeau totul ca un joc, li se părea foarte amuzant. Pe măsură ce-și puneau însemnele și intrau în rol, și-și luau responsabilități, deveneau foarte serioși. Începeau să transpire, să se gândească ce să facă, să se chinuie. Mai întrebau și le ziceam: „Nu putem să vă spunem, noi suntem doar consilierii dumneavoastră, dar nici măcar. E hotărârea dumneavoastră ca primar ce faceți.” Marea majoritate cereau lucruri de foarte mult bun simț.
„Poate să pară că grandiosul e o armă electorală bună. (...) Dar oamenii își doresc și lucruri pentru toată lumea. Dacă ar veni primari care să facă școli și echipamente publice, au șanse să se mențină mai mult decât cei care promit deliruri.” - Ștefan Ghenciulescu, arhitect
Ce fel de propuneri au venit din partea lor?
Când vezi toți primarii și candidații care vin și propun autostrăzi zburătoare și Manhattan-ul în București... Pentru ei viziunea trebuie să fie ceva grandios, nu-și imaginează că viziunea poate fi una pământească, de bun simț. Aici n-au cerut joburi, ci să aibă parcuri, să aibă mai multe școli sau ca aceste școli să fie mai aproape. Altul: „Aș vrea să pot merge pe stradă și să nu fie mașini parcate peste tot”. Nu poți s-o iei ca pe-un sondaj, au fost câteva zeci de oameni. Era însă acolo un firesc: majoritatea, indiferent de nivelul de educație și de vârstă, luau hotărâri foarte OK. Poate să pară că grandiosul e o armă electorală bună. (...) Dar oamenii își doresc și lucruri pentru toată lumea. Dacă ar veni primari care să facă școli și echipamente publice, au șanse să se mențină mai mult decât cei care promit deliruri. Dacă ne-am gestiona patrimoniul, dacă am susține oameni care vor într-adevăr să inoveze și am crea un cadru pentru asta și ne-am ocupa să facem viața cât mai locuibilă, să fie mai puțină poluare, să avem mai multe spații publice și echipamente de la spital până la școală, asta ar aduce mult mai mulți investitori decât dacă am aduce gondole și tot felul de stupizenii de acest tip.
Ce pot face oamenii simpli?
Trebuie să ceară lucruri. Când te uiți la primarii de la noi, există democrația votului și cam atât. În momentul în care primarul este ales și nu numit de sus, există democrație. Dar ăla e și momentul în care democrația s-a și terminat. Nu există democrație care să funcționeze între alegeri. Dacă oamenii și-ar cere drepturile nu doar individual - de tipul mersului în audiență la primar pentru că „vreau să-mi dați o cameră sau o casă” - ci pe lucruri de tipul „Vrem să facem acest parc, ajutați-ne”, „Nu suntem de acord să se întâmple / construiască treaba asta aici, pentru că ne deranjează” și ar face ca niște colective să discute și să-și ceară niște drepturi, cred că și primarii ar fi mult mai atenți la cetățeni și s-ar gândi mai mult la echilibrul între măsurile astea populiste și cele care sunt cu adevărat necesare. În Germania, mandatul de primar e de opt ani. N-aș recomanda neapărat asta pentru România, fiindcă dacă e un primar prost, te-ai dus de râpă, dar acolo mandatul ăla are un sens, pentru că omul vine cu un mandat pe care are timp să-l și ducă la îndeplinire. Majoritatea lucrurilor care sunt extrem de necesare pentru oraș - infrastructura care costă mult și nu prea se vede, școli și alte lucruri - își arată efectele mult după terminarea mandatului. Dacă nu ești absolut sigur că vei fi reales - iar de asta nu poți fi sigur niciodată - nu vei fi niciodată tentat ca primar să investești în astfel de lucruri, ci în chestii care sunt vizibile imediat și prin care îi câștigi de fapt pe alegători. Dar dacă oamenii și-ar cere dreptul să meargă în ședințele de consiliu, să mai aibă ceva de zis ca grupuri și nu doar ca cetățeni cărora li se dă sau nu o pomană, cred că lucrurile s-ar schimba. Cred că, la fel ca multe alte lucruri care țin de democrație, sunt lucruri pe care trebuie să ți le revendici, că nu-ți vor fi niciodată date de sus. După aia, ar trebui să existe cineva care să-i apere pe cei slabi și care nu se pot reprezenta pe sine. De multe ori, interesele nu sunt radical diferite. Trebuie discutat despre cum pot fi echilibrate.
FOTO main: Cadru din documentarul „Primari pentru 10 minute” de Vlad Petri.
